O Persoană nu o doctrină

Atât eu cât şi reprezentanţii Bisericii instituţionale Adventiste de ziua a 7 a, avem acelaşi scop şi anume încercăm să avertizăm omenirea asupra pericolele viitoare, care planează asupra sa şi care sunt descrise în cartea Apocalipsa lui Ioan, ultima carte a Bibliei. Diferenţa între noi este de viziune asupra Bibliei şi desigur şi asupra viitorului. Adventiştii cred că numai aceia care ţin sâmbătă, ca şi zi de odihnă, vor fi salvaţi, pe când eu, în baza textelor Bibliei, sunt convins că ţinerea zilei de odihnă, sâmbăta nu este o condiţie a mântuirii. Conform statisticilor, în data de 30 iunie 2011 erau în întreaga lume puţin peste 17 milioane de Adeventişti de ziua a 7 a, la o populaţie de Creştini, pe tot globul, de aproximativ 2,1 miliarde. Proporţia de Azş, în raport cu populaţia de Creştini a globului este foarte mică. A considera că numai membrii Azş au şansa mântuirii şi anume toţi cei care ţin sâmbăta, ca şi zi de odihnă şi că toţi ceilalţi Creştini, imensa lor majoritate, nu au nici o şansă, mi se pare o aberaţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu toţi membrii Azş vor îndeplinii probabil toate standardele lui Dumnezeu şi nu toţi vor fi mântuiţi. Ţinerea sâmbetei nu este o garanţie a salvării, aşa cum nu a fost nici pentru Evrei.

Eu, spre deosebire de Biserica instituţională Azş, consider că toţi Creştinii au şansa mântuirii, indiferent dacă ţin sau nu sâmbăta, ca şi zi de odihnă, în cu totul alte condiţii de cât susţine Azş. Sunt de acord cu ei că va veni o vreme în care toţi adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, adică toţi Creştinii practicanţi autentici vor fi persecutaţi deoarece vor fi obligaţi să se închine „fiarei” şi dacă vor refuza, vor suporta consecinţele. Toţi cei care vor refuza vor fi aspru pedepsiţi pentru o anumită perioadă de timp şi mulţi vor muri. Se va repeta istoria şi va veni din nou o perioadă de persecuţie, asemănătore cu cele care au avut loc în Imperiul Roman, dar de data aceasta persecuţiile vor fi conduse de „fiară,” adică de sistemul autoritar al instituţiilor bisericeşti, devenite „fiară.”

De această dat nu vor mai fi păgânii cei care îi vor persecuta pe Creştini, ci alte persoane, care vor purta şi ele numele de Creştin, dar vor fi conduse de autoritatea impusă a sistemului religios, de către conducerile Bisericilor instituţionale. „Fiara” nu va fi o putere din afara sistemului religios, care să se impună asupra acestuia, aşa cum cred unii, în mod eronat, căci orice putere politică este strâns legată şi îmbinată cu autoritatea religioasă. „Fiara” nu va fi doar o singură confesiune creştină, aşa cum le place unora să creadă, adică Biserica instituţională Romano Catolică, căci nici o singură Biserică instituţională nu se poate impune asupra celorlalte instituţii bisericeşti. Nu se vor mai relua războaiele religioase, din Evul Mediu, dintre Romano Catolici şi Protestanţi. „Fiara” este orice religie obligatorie şi impusă asupra oamenilor, orice doctrină care forţează conştiinţele celor credincioşi. „Semnul fiarei 666” este apartenenţa obligatorie la o instituţie bisericească şi supunerea regulilor ei.

Atunci când conducătorul, pe care N.T. îl numeşte „anticrist,” o personalitate politică importantă, va folosi religia ca pe un mijloc de manipulare a maselor, impunerea regulilor religioase, în scopurile stabilite de acesta va fi semnul fiarei 666. Apartenenţa forţată la o confesiune sau alta, închinarea adusă în locuri unde se celebrează personalităţi politice în viaţă şi nu doar Persoana lui Isus, tendinţa de a îi determina pe oameni să asculte de impulsuri contrare conştiinţelor lor, de vocea lui Isus din interiorul lor, îndemnul de a se supune puterilor politice de atunci, toate acestea reprezintă manifestări ale semnului „fiarei.” La aceasta se poate adăuga posibilitatea implantării unui cip sub pielea mâinii fiecărui om, care să poată determina dacă acesta este sau nu membru la o instituţie bisericească. Este posibil ca cel care nu mai este membru, adică care a fost „excomunicat” sau îndepărtat, în orice mod, să nu fie lăsat să participe la viaţa obişnuită din societate. Semnul va fi şi pe frunte, adică va fi legat de ceea ce oamenii gândesc, de concepţiile lor asupra lui Dumnezeu, de adeziunea la un sistem sau altul de învăţături, la anumite dogme sau doctrine. Numai cei care vor fi fideli unei Persoane, nu unei instituţii bisericeşti, dogme sau doctrine, vor fi salvaţi.  

Ţinerea duminicii, în mod obligatoriu, poate fi o expresie exterioară a semnului „fiarei.” Semnul „fiarei” este numărul numelui unui om, care va dobândi o putere mai mare decât oricine altcineva în istorie. Nu va fi desigur un om izolat, căci nici un singur om nu poate deţine o astfel de putere, ci va fi un întreg ansamblu de instituţii politico-religioase. Acestea nu sunt profeţiile mele, ci concluziile pe care le permite interpretarea textelor Bibliei. Este limpede că mistificarea problemei autorităţii şi afirmaţia că toate stăpânirile sunt de la Dumnezeu, cu toate că Isus a spus că stăpânitorul lumii acesteia este satan, reprezintă un început al acţiunii „tainei fărădelegii,” despre care Pavel a spus că începuse să lucreze încă din vremea sa. Punctul culminant al acestei „taine a fărădelegii” va fi atins atunci când stăpânitorul lumii acesteia va reuşi să subjuge cu totul sistemul instituţiilor bisericeşti. 

La fel ca Azş şi eu îi avertizez pe cei credincioşi, dar spre deosebire de ei, eu nu doresc să îi văd pe toţi Creştinii ţinând sâmbăta, ca şi zi de odihnă şi ştiu că acest lucru este imposibil şi nu este cerut de Biblie. Eu însă doresc să realizez mai multe obiective. În primul rând, doresc să avertizez lumea asupra naturii instituţiilor bisericeşti, nu atât asupra oamenilor, ci asupra sistemului de autoritate impusă. Oamenii sunt responsabili numai atunci când înţeleg exact ce se întâmplă, dar mulţi acţionează din reflex, în baza tradiţiilor pe care le-au învăţat şi nu cu rea voinţă. În al doilea, rând doresc să pregătesc pe Creştini să stea „pe picioarele lor” în credinţă, adică să fie bine întemeiaţi în Persoana lui Isus, care este Mântuitorul nostru şi nu doar pe doctrinele Bisericilor instituţionale. În felul acesta ei vor fi mai greu de manipulat şi mult mai greu de minţit, fiind mai puţin sensibili la demagogia şi propaganda instituţiilor bisericeşti. Întregul sistem instituţional este bazat pe o interpretare greşită a unor epistole atribuite apostolului Pavel şi are ca obiectiv instaurarea dominaţiei instituţionale, începând cu relaţiile dintre bărbaţi şi femei, în cadrul instituţiilor bisericeşti şi terminând cu atitudinea faţă de cele mai noi cuceriri ale ştiinţelor moderne.

În al treilea, rând eu încerc să conştientizez pe Creştini în legătură cu condiţiile reale ale mântuirii, care sunt altele decât cele prezentate de către Bisericile instituţionale. Acestea sunt: a fi cunoscut de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii, o chemare personală din partea lui Dumnezeu, bazată pe o dovadă de putere, naşterea din nou, care nu se reduce doar la botezul în apă, o relaţie personală cu Isus, bazată pe o experienţă personală cu El, ţinerea poruncilor, care înseamnă în esenţă să iubim ca şi Isus şi mărturia Lui, care este Duhul prorociei, adică prezenţa şi manifestarea Duhului Sfânt în noi. În al patrulea rând, încerc să înarmez pe Creştini cu toate argumentele biblice şi teologice necesare, pentru ca ei să reziste în faţa „fiarei” şi în lupta cu ea. Sistemul autoritar instituţional bisericesc nu are temeiuri în învăţătura lui Isus.

http://www.youtube.com/watch?v=bpQxLZHWoso

În Împărăţia lui Dumnezeu nu se va ţine o zi de odihnă

În legătură cu ţinerea sabatului zilei a şaptea eu cred că aceasta nu are cum să fie o Lege veşnică, deoarece în Împărăţia lui Dumnezeu, această Lege îşi pierde orice sens, atâta vreme cât acolo nu se va munci, ci va fi doar odihnă veşnică. Acolo cei mântuiţi nu vor munci şase zile pentru ca să se odihnească în ziua a şaptea. Pentru Evrei această Lege îşi avea un sens, căci le dădea prilejul să se gândească la Dumnezeu, cel puţin o dată pe săptămână. Este ceva asemănător cu practicarea Creştinismului, de către cei mai mulţi, în zilele noastre. Ei îşi aduc aminte de Dumnezeu mai ales duminica, în rest îşi văd de vieţile lor. Este iraţional să afirmăm că în veşnicie se va ţine sabatul zilei a şaptea, atâta vreme cât veşnicia este un continuu sabat, adică o continuă odihnă spirituală. Sabatul nu înseamnă, în primul rând, odihnă fizică, ci înseamnă odihnă spirituală. Interdicţia de a mai face lucrări fizice nu are nici un sens dacă aceasta nu duce la odihnă spirituală. Poţi să ţi ca zi de odihnă sâmbăta sau duminica şi totuşi să nu ai odihnă spirituală, adică să nu fi „în Cristos,” adică să nu fi născut din nou. Evreii nu au avut această odihnă spirituală, deoarece aceasta se găseşte doar în contactul personal cu Isus. Cum spune Pavel, Iosua nu a putut da adevărata odihnă. (Evrei 4; 8) Prin urmare, odihna din sabatul zilei a şaptea nu era una reală, adică o adevărată odihnă spirituală, pentru Evrei, ci era doar una simbolică, fizică, care prefigura adevărata odihnă, care este în Cristos. În Împărăţia lui Dumnezeu nu se va mai ţine sabatul zilei a şaptea, ci se va ţine sabatul veşnic, în fiecare zi. Prin urmare, atunci când intrăm în odihna veşnică s-a terminat cu ţinerea unei zile şi eu cred că Pavel a clarificat foarte bine acest lucru, în Evrei cap. 3 şi 4.

Pe de altă parte, Împărăţia Cerurilor este înăuntru nostru, atunci când îl primim pe Isus în vieţile noastre. Din acest motiv, în epistola către Evrei, Pavel ne spune că intrăm în odihna noastră atunci când Isus locuieşte în noi şi când deci, Împărăţia Cerurilor intră în noi. Dacă locuieşte în noi Împăratul, fără îndoială, locuieşte şi Împărăţia acestui Împărat. Dacă Isus locuieşte în noi, atunci noi intrăm în propriul nostru sabat, care este altul decât sabatul evreiesc. De ce este altul? Sabatul nostru nu mai este delimitat de zile, deoarece în Împărăţia lui Dumnezeu, care este în noi este un sabat veşnic. Noi nu suntem ai lui Isus numai sâmbăta sau duminica şi El nu alege să locuiască în noi numai în aceste zile. Noi nu dăm cinste lui Dumnezeu şi nu ne gândim la El numai sâmbăta şi noi nu cinstim o zi, ci îl cinstim chiar pe Dumnezeu, în fiecare zi. Sabatul V.T. vorbeşte despre o odihnă fizică, care prefigurează odihna spirituală, pe care o avem în N.T., în Isus. Odihna de sabat a Evreilor necesita o anumită zi, deoarece în rest oamenii nu îl aveau pe Dumnezeu în ei, ci Dumnezeu se manifesta în afara lor, în Templu. Sabatul zilei a şaptea şi Templu erau strâns legate, căci în zilele de sabat, Evreii se adunau în Templu. Numai că Templu evreiesc nu mai există, acesta a fost distrus, aşa cum anunţase Isus.

În N.T. Templele lui Dumnezeu suntem noi, deoarece trupurile noastre sunt templele Duhului Sfânt. În aceste condiţii, noi nu ne întâlnim cu Dumnezeu o dată pe săptămână, în Templu, ca şi Evreii, adică sâmbăta, ci ne întâlnim în fiecare zi cu El, în noi. Ţinerea unei anumite zile în N.T. nu mai are nici un sens şi cine totuşi ţine o zi pentru Domnul o ţine, dar cine nu pentru Domnul nu o ţine. Fiecare trebuie să fie pe deplin încredinţat în cugetul lui sau al ei. (Romani 14; 5) Fiecare trebuie să ia o decizie personală, cu privire la ţinerea sâmbetei, a duminicii sau la ne ţinerea nici unei zile. Această încredinţare personală este miezul învăţăturii evangheliei. Nu ni se poate impune ce să credem, ci fiecare trebuie să îşi formeze propriile convingeri, în materie de credinţă. Dacă aş fi convins că trebuie să ţin sabatul zilei a şaptea aş face acest lucru, pentru mulţumirea lui Dumnezeu. Eu sunt convins însă că sabatul fiecărui Creştin, născut din nou este prezenţa lui Isus în viaţa sa, deci nu este vorba de timp fizic, ci de timp spiritual. Dacă alţii cred altfel este dreptul lor şi fiecare răspunde direct în faţa lui Dumnezeu, de convingerile sale. În N.T. sunt şi texte care ar părea că susţin ţinerea sabatului ca zi, dar numai la prima vedere şi ele sunt mult mai ne clare decât cele care prezintă sabatul zilei a şaptea ca pe un simbol, sabatul fiind doar  umbra lucrurilor viitoare, adică o indicaţie fizică pentru o realitate spirituală, care se împlineşte în Cristos. Fiecare trebuie să pună în balanţă textele biblice care sugerează ţinerea sabatului fizic şi pe cele care sugerează că nu trebuie ţinută nici o zi, dar trebuie intrat în odihna spirituală, care este Cristos şi fiecare trebuie să ia o decizie personală, în acest sens.  

Vă invit să vizitaţi site-ul www.bisericaspiritualaunica.com

Despre Sabat şi semnificaţia sa

Adventiştii de ziua a 7 a susţin că este necesar să ţinem o zi de odihnă şi aceasta trebuie să fie sâmbăta, în caz contrar nu putem să fim mântuiţi. Aşa au fost învăţaţi de Elen G. White şi aşa, cred ei că trebuie să fie. Trebuie să precizăm încă de la început că problema se pune de a şti dacă trebuie să ţinem o zi de odihnă sau nu, în sistemul N.T. şi dacă răspunsul este afirmativ, care este aceea zi de odihnă, este ea sâmbăta, sau este duminica? Adventiştii susţin că închinarea la Dumnezeu sâmbăta este esenţială şi că ea înseamnă o recunoaştere a autorităţii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei susţin că dacă te închini în toate zilele săptămâni, lui Dumnezeu, nu este de ajuns şi că trebuie să te închini sâmbăta Lui, în mod special şi să arăţi acest lucru prin aceea că nu practici nici un fel de muncă, aşa cum făceau şi Evreii. Adică închinarea la Dumnezeu are mai multă valoare sâmbăta, decât în cursul săptămânii şi că numai dacă nu lucrezi sâmbăta, îl onorezi pe Dumnezeu.

Cele de mai sus sunt o doctrină greşită, din următoarele motive:

Isus ne-a învăţat că nu există nici un loc anume sau un timp anume, în care trebuie să ne închinăm, ci cei credincioşi trebuie să se închine, în Duh şi adevăr. (Ioan 4; 23) Ei nu trebuie să se închine pe Muntele Sionului sau în zilele de sâmbătă, deoarece un loc anume şi un timp anume erau necesare numai atunci când Isus nu locuia în cei credincioşi. Astfel, deoarece Isus nu locuia în fiecare membru al poporului evreu era necesar un anumit loc de întâlnire, adică Templul, în care să se producă întâlnirea dintre om şi Dumnezeu. În N.T un astfel de loc de întâlnire şi un astfel de timp pentru întâlnire nu mai sunt necesare deoarece locul de întâlnire este Templul uman şi timpul de întâlnire este tot timpul. (1 Corinteni 6; 19) Nu numai sâmbăta, dar în fiecare zi a săptămânii, credincioşii se închină lui Dumnezeu, în Duh şi adevăr. Ce nevoie avem să ţinem o zi de odihnă dacă Isus locuieşte în noi şi, pentru noi, fiecare zi, este o zi de sărbătoare, o zi de odihnă spirituală. Cu ce se deosebeşte sâmbăta de celelalte zile, atunci când de exemplu lunea, la fel ca şi sâmbăta, Isus locuieşte în noi şi noi suntem în contact direct cu El?

Dacă ar trebui să ţinem o zi de odihnă aceasta ar fi, fără îndoială sâmbăta şi nu duminica, deoarece Dumnezeu a binecuvântat ziua de sâmbătă şi nu pe cea de duminică. Împăratul roman Constantin a schimbat, în mod arbitrar, ziua de odihnă din sâmbătă în duminică, fără un temei biblic şi acest lucru este o probă de abuz săvârşit de instituţia bisericească, în formare. Ţinerea forţată a duminicii, impunerea ei este un semn al ‚fiarei,’ deoarece, în acest fel, credincioşii sunt obligaţi să facă altceva, decât le dictează conştiinţele, adică fie să nu ţină nici o zi de odihnă, fie să ţină sâmbăta. Eu sunt convins că nu trebuie să ţinem nici sâmbăta şi nici duminica şi că toate zilele sunt la fel, deoarece în toate zilele avem posibilitatea să fim cu Isus, în egală măsură şi că El este odihna noastră adevărată şi nu doar prefigurată prin simbolul sabatului evreiesc. (Evrei 4; 4-10)

Cine însă ţine duminica, în numele lui Isus, pentru că aşa a fost învăţat, de către Bisericile instituţionale că trebuie să facă nu se închină ‚fiarei,’ pentru că el sau ea se închină, în convingerea lui sau a ei, lui Dumnezeu şi nimeni nu îl poate sau nu o poate judeca pentru aceasta. Totuşi va venii o vreme când duminica ar putea fi transformată într-un semn al ‚fiarei,’ dacă aceasta va fi impusă ca zi obligatorie de odihnă şi dacă cineva ar sta să pândească, dacă muncim sau nu duminica, acesta ar fi un abuz al autorităţii religioase şi deci un semn al ‚fiarei.’ Eu însă afirm că în acele vremuri ale sfârşitului nu va fi numai impunerea duminicii singura manifestare a semnului ‚fiarei,’ ci vor fi multe alte elemente, prin care Bisericile instituţionale îşi vor impune doctrinele lor, asupra celor credincioşi. Printre aceste abuzuri ar putea fi şi impunerea zilei de duminică, ca o zi de odihnă obligatorie.

Evreii l-au răstignit pe Isus şi pentru că ei considerau că El nu ţinea sabatul cu toate că El făcea numai lucruri bune, în zilele de sabat. De fapt, Isus nu deosebea sabatul de celelalte zile şi tot cea ce făcea în celelalte zile, făcea şi în zilele de sabat, adică numai bine. Isus vindeca pe bolnavi şi predica evanghelia în toate zilele, lunea, marţea, miercurea, sâmbăta, ş.a.m.d. Dacă ar fi vrut Isus ar fi putut să vindece pe bolnavi în toate zilele în afară de sâmbătă şi astfel să nu calce sabatul. El a călcat însă sabatul, în mod deliberat, pentru a demonstra că cine este „în El” nu mai are nevoie să ţină literal sabatul, deoarece El este Domn şi al sabatului. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul şi iubeşte pe aproapele său, ca pe sine însuşi, prin aceasta ţine, în mod implicit şi sabatul. Nu este vorba despre a  nu face nimic în zi de sabat, adică de a nu face nici un efort sau muncă, ci este o poruncă activă, aceea de a ţine sabatul. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns să te abţii de la a desfăşura anumite activităţi, ca să ţi cu adevărat sabatul, trebuie să faci ceea ce a spus Isus, adică să iubeşti şi să faci bine, celor din jur şi acesta este adevăratul sabat. Lucrul acesta însă nu trebuie să îl facem numai sâmbăta, ci în fiecare zi a săptămânii şi a vieţii noastre. Sabatul N.T. este în fiecare zi a săptămânii şi în fiecare zi suntem chemaţi să facem bine celor din jurul nostru şi acelaşi lucru îl făcea şi Isus, fără să ţină cont de zilele săptămânii. Isus a transformat sabatul dintr-o poruncă pasivă, de a nu face, într-o poruncă activă, adică de a exprima dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni în fiecare zi şi nu numai sâmbătă, prin a face bine oamenilor. Prin uciderea lui Isus şi pentru motivul că nu ţinea sabatul, acest simbol al V.T., înţeles în mod literal, şi-a pierdut orice semnificaţie literală, formală.

Nu trebuie să ţinem sabatul în ziua de sâmbătă sau duminică, ci trebuie să îl ţinem în fiecare zi, intrând în odihna care este în Isus. Dacă însă vom fi obligaţi să ţinem sabatul duminica, de către o autoritate religioasă, atunci duminica devine semnul „fiarei.” Tot astfel, dacă cineva ne obligă, împotriva convingerilor noastre, să ţinem sabatul în zilele de sâmbătă şi aceasta reprezintă tot un amestec ne dorit în libertatea noastră de conştiinţă şi ţinerea sâmbetei devine tot un semn al „fiarei” şi cei care ne obligă să facem acest lucru devin „fiara.” Prin urmare, semnul „fiarei” este autoritatea impusă asupra conştiinţelor celor credincioşi şi de aceea cei care ne numesc „satanişti,” pentru că nu ţinem sâmbăta, acţionează tot sub semnul „fiarei.”

    Dacă o persoană munceşte sâmbăta şi cu banii câştigaţi îi ajută pe cei săraci, Adventiştii de ziua a 7 a o consideră „satanistă.” Dacă o altă persoană are nevoie de bani, în mod urgent şi munceşte şi în zilele de sâmbătă, pentru a îşi plăti datoriile la bănci sau pentru alte motive, Adventiştii de ziua a 7 a vor considera că aceea persoană este un ‚satanist’ sau o ‚satanistă.’ În fine, dacă o persoană are un copil bolnav şi munceşte zi şi noapte să îi plătească factura medicală, muncind deci inclusiv sâmbăta, Adventiştii de ziua a 7 a numesc această persoană ‚satanistă.’ Astfel de învăţături, cum este cea adventistă de ziua a 7 a sunt foarte dăunătoare deoarece îi ţin pe cei credincioşi departe de Dumnezeu şi pun asupra lor un „jug” inutil, care pe Evrei nu i-a ajutat şi chiar i-a condus la răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Spiritul evreiesc este bine împământenit în conştiinţele Adventiştilor de ziua a 7 a care îi persecută pe aceia care se mulţumesc doar cu Isus Cristos şi jertfa Lui. Un singur lucru trebuie reţinut din învăţătura adventiştilor de ziua a 7 a şi anume că impunerea oricărei doctrine asupra celor credincioşi, inclusiv ţinerea zilei de sâmbăta, sunt expresia „fiarei” şi a autorităţii acesteia. Numai că Adventiştii de ziua a 7 a nu ne învaţă să ne ferim cu adevărat de „fiară” deoarece ei înşişi sunt organizaţi ca şi o instituţie bisericească. Pe de altă parte, Biserica Spirituală Unică nu este o instituţie bisericească, o nouă denominaţiune creştină, ea este o realitate spirituală care îi cuprinde pe toţi Creştinii născuţi din nou, indiferent în ce denominaţiune creştină se află sau dacă se regăsesc în afara oricărei Biserici instituţionale. Biserica Spirituală Unică suntem noi, fiecare din noi, dacă suntem cunoscuţi de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii, dacă suntem într-o relaţie personală cu Isus şi dacă parcurgem procesul naşterii din nou. Noi suntem aceia chemaţi să îi avertizăm pe toţi Creştini asupra pericolelor pe care Bisericile instituţionale le conţin şi le vor desfăşura în curând în faţa celor credincioşi.

Vă invit să vizitaţi websitul www.bisericaspiritualaunica.com

Fecioara şi ‚curva’ cea mare

            Când va reveni pe norii cerului, în glorie şi slavă, împreună cu sfinţii îngeri, Isus va răpi la cer pe toţi cei care sunt ai Lui, un singur popor, indiferent de confesiunea creştină la care aceştia vor fi aparţinând. Isus nu îi va întreba dacă au fost Ortodocşi, Romano sau Greco Catolici, Reformaţi, Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei mai mulţi nici nu vor aparţine de nici o confesiune creştină, deoarece vor asculta de solia îngerului care le va spune, încă înainte de revenirea lui Cristos, să iasă din Babilonul de confesiuni creştine, din multitudinea de instituţii bisericeşti, care vor exista în acele vremuri. Oamenii se împart în denominaţiuni dar Cristos îi împarte pe oameni la dreapta şi la stânga Sa, după cum sunt sau nu ai Lui. (Matei 25; 31-34)

      Toţi cei de la dreapta lui Cristos vor aparţine de grupul fecioarelor înţelepte, care şi-au luat ulei în candelele lor şi l-au aşteptat pe Mire veghind. (Matei 25; 1-13) Uleiul reprezintă mărturia lui Cristos, adică Duhul prorociei. (Apocalipsa lui Ioan 19; 10) Mulţi vor spune atunci: Nu am fost noi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe sau ai Bisericii instituţionale Romano sau Greco Catolice, nu am fost noi membrii ai Bisericilor instituţionale Reformate, ai Bisericilor instituţionale Protestante sau ai Bisericilor instituţionale Neo-protestante? Isus le va răspunde: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Nu este acelaşi lucru dacă suntem membrii într-o instituţie bisericească şi dacă suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Corpul Său unic, Mireasa Sa.

În Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre două femei deosebite una de cealaltă. Una este o fecioară curată iar cealaltă este denumită „curva cea mare.” Ambele femei semnifică o relaţie cu Dumnezeu, doar că prima semnifică o relaţie bună, iar cea de a două o relaţie foarte rea. Prima este o realitate spirituală, iar cea de a două este un amalgam de instituţii bisericeşti şi organizaţii religioase. Iată textele:

„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apocalipsa lui Ioan 19; 7-8)

Textul de mai sus se referă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi aceasta va fi formată numai din sfinţi. Dacă ne mulţumim numai să îi admirăm pe sfinţi şi să ne rugăm lor sau numai să facem coadă la moaştele lor, dar fără să fim noi înşine sfinţi vom face parte din cea de a două categorie, care este descrisă mai jos:

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: <<Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!>> ... Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului>>.” (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-2; 4-5)

Acest Babilon este format din multitudinea de Biserici instituţionale prin care se exercită o autoritate spirituală impusă, asupra conştiinţelor umane. Pe de altă parte, Biserica unică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au o experienţă spirituală directă cu Dumnezeu şi al căror nume este înscris în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii.

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20; 14-15)

Bisericile instituţionale încearcă să sperie oamenii cu un iad şi chinuri veşnice, pentru ca cei credincioşi să nu iasă din comenzile lor. În realitate, cartea Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre moartea a doua, adică adevărata moarte, din care nimeni nu va învia. Este vorba despre un iaz de foc, în care toţi ce ne mântuiţi vor fi aruncaţi şi aceasta este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Dacă este moarte, nu este viaţă petrecută pentru veşnicie în iad. Există viaţă veşnică în Rai, împreună cu Dumnezeu şi există moarte veşnică, care survine pentru toţi cei care sunt aruncaţi în iazul de foc. Plata păcatului este moartea şi desigur nu moartea întâi, la care sunt supuşi şi sfinţii, afară de cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Isus, ci moartea a doua, de care nu sunt scutiţi toţi aceia care nu au atins gradul de sfinţenie, cerut de Dumnezeu.

„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6; 23)

Isus a spus să nu ne bucurăm că duhurile ne sunt supuse, ci să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Dumnezeu îi cunoaşte dinainte pe toţi aceia care fac parte din adevărata Sa Biserică şi i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, adică asemenea lui Cristos. (Romani 8; 29) De asemenea, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. (Efeseni 1; 4) Prin urmare, scopul şi condiţia mântuirii este sfinţenia, dar nu sfinţenia altora, adică a sfinţilor canonizaţi de către Bisericile instituţionale, ci sfinţenia noastră, a celor care vrem să fim mântuiţi. Numai sfinţii vor vedea şi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, adică numai acele persoane care sunt născute din nou. (Ioan 3; 34-35) Aşa ne spune Biblia şi dacă reprezentanţii Bisericilor instituţionale ne spun altceva se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. (Faptele Apostolilor 4; 19) Prin urmare, din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte numai sfinţii, care sunt membrii ai tuturor confesiunilor creştine şi care la un moment dat, atunci când îngerul lui Dumnezeu va da semnalul, vor ieşi din ele, pentru a nu se face părtaşi la păcatele lor. (Apocalipsa lui Ioan 18; 4) Cei care aşteaptă ca sfinţii din calendare să îi ia cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu se înşeală şi sunt înşelaţi, deoarece sfinţenia nu se atribuie prin apartenenţa la o anumită confesiune creştină sau prin venerarea unui alt sfânt. Sfinţenia este personală, este atributul celui care este mântuit şi nu poate fi înlocuit de sfinţenia altor persoane.  

Vă invit să vizitaţi websitul www.bisericaspiritualaunica.com

Argumente şi tradiţie

        În toată lumea aceasta numai Româncele şi Rusoaicele poartă batic şi stau deoparte în Biserici şi rezultatele se văd, adică mult formalism şi puţină spiritualitate. Oare toată femeile din lume sunt "rătăcite" şi numai Româncele şi Rusoaicele  practică corect Creştinismul? Ce argumente biblice stau la baza comportamentului celorlalte femei creştine, din toată lumea? Există argumente foarte solide pentru care femeile din Vest, nu poartă batic şi predică de la amvon. De ce nu vrem să le cunoaştem? Pe ce bază biblică unele femei nu poartă batic? Pavel spune ca femeile să aibă capul acoperit. "Dimpotrivă, orice femeie, care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă." (1 Corinteni 5) Este oare necesar ca femeile care nu poartă batic să se simtă vinovate pentru acest lucru? Problema este că, din punct de vedere al Bibliei, argumentul cu inconfortul personal nu este de ajuns, deoarece N.T. ne învaţă să suferim orice inconvenient, pentru credinţa noastră. Dacă Isus a suportat moartea pe cruce, pentru noi, noi nu putem să suferim pentru El nici măcar un batic pe cap, dacă aceasta este cu adevărat necesar pentru practica credinţei noastre? În realitate, aceasta nu este necesar. Există alte argumente şi anume cele biblice, care dau dreptul femeilor să nu poarte batic, altele decât incomfortul personal. De ce nu vrem să le cunoaştem? Acestea sunt de folos. Ne ajută să înţelegem mai bine scrierile N.T. Ar trebui să fim consecvenţi, în tot ceea ce facem, inclusiv sau mai ales în credinţa noastră, care este lucrul cel mai de preţ. Găseşte argumentele pe video:  http://www.youtube.com/watch?v=LyPxtNn90bs

Inconsecvenţă şi ipocrizie

      „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” (1 Corinteni 14; 34-35)

„Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii , nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Timotei 2; 12)

În orice caz, fie că predică, fie că spune o poezie, fie că proroceşte, ideea este aceeaşi, adică femeia nu tace în Biserică, aşa cum recomandă una din epistolele atribuite apostolului Pavel şi textul oricum nu se respectă. Mai mult chiar, se realizează un dublu standard, care denotă ipocrizie, adică se respectă textul, dar numai pe jumătate. Cum stă femeia în tăcere, atunci când spune o poezie sau atunci când proroceşte? Unii spun că femeile au tot dreptul să spună poezii sau să prorocească în Biserică, dar nu au dreptul să evanghelizeze de la amvon, căci este vorba despre alt tip de activitate. Dacă femeile au voie să vorbească în biserică, adică să spună poezii şi să prorocească, oare prin poeziile respective nu se dă, direct sau indirect, învăţătură şi prin prorocii nu sunt influenţate conştiinţele celor care ascultă? Şi cum se poate ridica femeia mai presus decât bărbatul prin participarea personală a ei la evanghelizarea de la amvon? Adică trebuie să se înţeleagă, din epistola atribuită lui Pavel, că cei care vorbesc de la amvon, evangheliştii sau pastorii, se ridică deasupra acelora care ascultă? De unde această absurditate? Oare nu suntem toţi mădularele aceluiaşi Trup? Nu există mădulare mai importante şi altele mai puţin importante. Toate mădularele au o egală importanţă şi unul fără altul fac ca Trupul să nu poată funcţiona corect. (1 Corinteni 12; 21-22)   Ce valoare ar avea evangheliştii şi pastorii fără cei care ascultă mesajul lor? Nici una. Isus a spus că semnul care îi deosebeşte pe Creştini de alţi oameni este ca aceştia să iubească ca şi El. Nu a făcut nici o deosebire între bărbaţi şi femei în acest sens. (Ioan 13; 34-35) Isus a cerut unitate şi armonie perfectă între Creştini şi nicidecum ierarhie şi subordonare unilaterală. Subordonarea trebuie să fie reciprocă şi nu numai a unei singure părţi. (Ioan 17; 21) De la subordonarea femeii faţă de bărbat se merge mai departe la subordonarea faţă de preoţi, pastori sau alţi funcţionari bisericeşti şi la subordonarea celor credincioşi faţă de instituţiile bisericeşti. Subordonarea este valabilă numai dacă este reciprocă. Trebuie să ne subordonăm celui care are dreptate, fie bărbat, fie femeie, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi noi, în calitate de Creştini, trebuie să fim oameni ai dreptăţii. Se merge jumătate de drum, dar unii din cei credincioşi nu sunt gata să parcurgă şi  cealaltă jumătate. Aceasta deoarece nu au curiozitatea să asculte cu atenţie argumentele explicate în video. Urmăriţi toată seria  şi veţi înţelege mai bine despre ce este vorba.

Vă invit să vedeţi:  http://www.youtube.com/watch?v=LyPxtNn90bs

Despre locul şi rolul femeilor creştine

„Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 15)

Întrebarea legitimă care se pune este următoarea: Pot femeile să fie mântuite chiar dacă nu nasc fii? De exemplu, în cazul femeilor care nu se căsătoresc şi deci nu nasc copii, al acelora care sunt căsătorite, dar nasc numai fete, sau nasc un singur fiu, deci nu fii la plural, ci un fiu, în cazul femeilor, care deşi sunt căsătorite nu pot să nască din motive medicale etc., pot femeile să fie mântuite? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci care este principiul pe baza căruia aceste din urmă cazuri pot să fie mântuite?

Eu consider că femeile, ale căror cazuri speciale le-am enumerat, pot să fie mântuite, pe baza principiului expus de apostolul Pavel că mântuirea se dobândeşte prin credinţa din inimi şi prin mărturisirea acestei credinţe. (Romani 10; 10)  Principiul de baza deci, principiul ultim, pentru mântuirea femeilor, nu este acela al naşterii de mai mulţi copii de parte masculină, ci credinţa lor în Dumnezeu, căci dacă principiul ultim ar fi condiţia de a naşte fii, atunci toate femeile aflate în cazuri speciale, cazuri enumerate mai sus, nu ar putea să fie mântuite, deoarece nu ar exista un principiu biblic, care să le dea speranţă că pot să fie mântuite. În lipsa unui principiu biblic pe care să se bazeze, femeile care nu nasc fii nu ar avea nici o nădejde, deci nici o bază în lupta lor spirituală.

Textul biblic, enumerat mai sus contravine învăţăturilor lui Isus şi chiar al altor învăţături ale lui Pavel şi este un adaus târziu, în textele N.T. Un asemenea text pune femeile în aceeaşi postură cu nişte ‚cadâne,’ din haremurile sultanilor Otomani, care aveau valoare în faţa sultanului şi a curţii acestuia numai dacă năşteau băieţi, iar dacă nu năşteau băieţi, nici nu existau ca fiinţe umane respectabile, pentru ei. În textul mai sus citat, situaţia este chiar mai rea decât în haremul sultanilor, căci acolo era ceva dacă o femeie năştea şi un singur băiat, pe când, în textul biblic citat mai sus, se sugerează că femeile ar trebui să nască mai mulţi copii de parte bărbătească. Ce fel de religie este aceasta? În orice caz ea nu corespunde cu învăţăturile lui Isus.

 Testul care arată dacă susţinerile mele sunt corecte sau nu este răspunsul la cele două    întrebări: „Pot femeile să fie mântuite chiar dacă nu nasc fii?” şi „Dacă da, pe ce bază sau criteriu biblic se poate afirma aceasta?”

Vă invit să vedeţi:  http://www.youtube.com/watch?v=LyPxtNn90bs